[ad_1]
>
>
>
Valerian și orașul celor o mie de planete rulează în premieră pe marile noastre ecrane, aducând - în răcoarea sălii de cinema - o saga spațială luxuriantă, o lume a viitorului spectaculoasă, perfect închegată, cu unele idei ingenioase, altele trăsnite, personaje extraterestre cu reacții pur umane și câteva similitudini cu SF-ul Al cincilea element.
Inventivitatea mereu surprinzătoare a lui Luc Besson s-a centrat aproape exclusiv și în cele mai mici detalii pe aspectul acestor noi lumi pe care le descoperim pe parcursul filmului și pe aspectul personajelor (rezultatul a patru ani de munca a unei întregi echipe de ilustratori, desenatori care au predat un storyboard după care au lucrat departamentele de scenografie, costume, efecte speciale etc). E o defilare captivantă de planete, spații futuriste, extratereștri, o exhibare a virtuozitătii departamentelor de efecte vizuale (aproape 3000 de efecte), de protetică, scenografie, costume etc. Cel mai captivant loc - Piața Mare Interdimensională. Accesul în Piață se face printr-un mod aparent la îndemână dar totuși trăsnit/ingenios (așteptăm și noi inventarea ochelarilor care să ne facă să vedem lucrurile ce coexistă cu noi, dar sunt deocamdată imperceptibile ochiului).
Filmul începe cu o secvență fără dialog: andocarea unei capsule Apollo pe stația spațială sovietică Soyuz, apoi vedem sute de alte nave spațiale, din erse țări mai întâi, apoi din alte lumi, alăturându-se timp de secole întregi pentru a forma Alpha Space Station. Pentru această secvență, Besson a ales melodia lui David Bowie „Space Oddity”, pentru a ancora spectatorii pe măsură ce îi transportă într-un viitor spectaculos.
Pe de altă parte, însă, plotul în sine, misiunea propriu-zisă a celor doi agenți spațiali, e relativ superficial construit, nesatisfăcător pentru iubitorii de thrillere polițiste; schematismul intrigii, fără twisturi reale, fac povestea ușor de înțeles și de către un public de 10-12 ani. O altă greșeală e construirea unei așteptări mari (și eronate) în jurul villain-ului; care, mai mult, este relativ rapid deconspirat.
Misterul din centrul orașului Alpha, o forță întunecată ce amenință existența pașnică a Orașului celor o mie de planete, e detectată pe monitoarele armatei ca o minge radioactivă, „care crește”. Să ne amintim că în Al cincilea element Pământul era de asemenea amenințat de o minge de foc care creștea în diametru, înghițind totul în cale.
Agenții Valerian și Laureline sunt cool, în costumele lor care arată ca o armură High tech. Sunt în continuă mișcare, Luc Besson însuși aduce mult nerv și ritm narațiunii, și se șicanează mereu (vorba francezului, Qui s'aime se taquine); Valerian e un cuceritor, având o listă întreagă de „victime” feminine, iar Laureline îi ține piept în eforturile lui de a o cuceri. Dar, în adâncul sufletului, e o sentimentală, fragilă, și - în timp ce va salva Universul - se va îndrăgosti definitiv. Jocul acesta dintre duritate și fragilitate am întâlnit-o la toate eroinele lui Luc Besson.
Dincolo de faptul că Dane DeHaan este un actor inteligent, care ne-a cucerit cu jocul său din horror-ul fantasy A Cure for Wellness, aici nu emană maturitatea, masculinitatea și autoritatea pe care personajul lui, un polițist/agent spațial de elită, ar trebui să le aibă. Pe de altă parte, Cara Delevingne, în pofida dârzeniei date figurii sale de către sprâncenele groase, emană un soi de superficialitate care - din nou - o fac ne-credibilă în rolul uneia dinte cele mai competente polițiste spațiale din univers. Cei doi par doi adolescenți puși pe șotii înconjurați de adulți care iau lucrurile în serios. Luc Besson a contat probabil mai mult pe tinerețea și frumusețea celor doi actori când le-a dat aceste speciale roluri.
[ad_2]
Trimiteți un comentariu